Browserul tău se prezintă la fiecare pagină. Asta scrie pe cartea lui de vizită.
La fiecare cerere, browserul trimite un user agent: un singur rând de text cu numele și versiunea browserului și ale sistemului de operare. Site-urile decid pe baza lui ce versiune de pagină îți trimit, iar pachetele de analiză își numără astfel vizitatorii.
Rândul acela e o harababură rămasă din anii nouăzeci. Aproape orice user agent începe cu Mozilla/5.0, inclusiv cel din Chrome, Safari și Edge, fiindcă browserele au trebuit cândva să se dea drept altele ca să nu primească versiunea sărăcăcioasă a unui site. Chrome face ordine încet, prin client hints: câmpuri separate pentru marcă, versiune și platformă, pe care le vezi și mai sus.
În rest, o pagină culege o grămadă de lucruri fără să întrebe nimic. Dimensiunea ecranului, câte culori duce ecranul, limbile tale preferate, dacă folosești o temă întunecată, câte nuclee are procesorul și ce placă video desenează. Separat spun puțin; împreună te fac recunoscibil, și exact pe asta se sprijină fingerprinting-ul.
Rândul de text prin care browserul se prezintă fiecărui site pe care îl vizitezi. Scrie în el ce browser folosești, ce versiune și pe ce sistem.
Pură istorie. În anii nouăzeci, site-urile trimiteau versiunea bună doar către Netscape, așa că și celelalte browsere au început să se numească Mozilla. Nimeni nu mai îndrăznește să scoată cuvântul de acolo.
Da, cu o extensie sau din instrumentele pentru dezvoltatori ale browserului. Site-urile se lasă ușor păcălite, dar așa ieși mai mult în evidență, nu mai puțin.
Pentru că ecranul are mai mulți pixeli fizici decât raportează în pixeli CSS. Un raport de 2 sau 3 e normal pe telefoane și pe laptopuri cu ecran de rezoluție mare.
Prin WebGL, tehnologia pentru imagine 3D în browser. Ea transmite numele cipului tău grafic, ca site-ul să știe ce poate desena.